Intr-un moment de total plictis am revenit cu un nou articol despre noi subiecte. O sa dezbatem putin un subiect comun si totusi tabu si anume "iubirea". Multi oameni de-a lungul timpului au dezbatut teorii cu privire la acest subiect dar prea putini au spus concret ce este cu treaba asta. Interesant mi-se pare legatura intre ratiune si inima. Nici eu nu incerc sa  dau o definitie prea ampla pentu ca nu cred ca am cum. Iubirea, un sentiment sublim , ce-ti da o stare euforica si te poarta pe culmi nemaiintalnite, iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândreşte. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ţine cont de rău. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură. Iubirea nu încetează niciodată.
Ete fix pula, hai sa fim seriosi, chiar asa iubirea asta le iarta pe toate si este chiar asa o resursa interminabila? Lasati-ma sa nu cred acest lucru. dupa cum stiti sunt mai multe fornme de iubire, iubirea nascuta intre doua persoane, de preferabil de sex opus, iubirea de parinti, iubirea de tara, de oameni si cea mai tare iubirea de bani.
Cea mai profunda multumire sufleteasca nu este legata de ceea ce se obtine prin iubire ( considerata ca un act al aspiratiei), ci de iubirea insasi. chiar obiectv vorbind, eroarea fundamentala a conceptiei antice despre iubire a fost aceea de a subordona iubirea unei " aspiratii", unei "nevoi". Oricum am conditiona iubirea de o aspiratie, de dorul pentru persoana iubita, ea ramane totusi un act total diferit de aceasta conditionare, un act prin care ne oprim multumiti la o valoare, indiferent daca aceasta este deja realizata sau urmeaza sa fie obtinuta printr-o aspiratie.